La începutul lunii Februarie, am fost din nou în vizită la Folk Gear, împreună cu Daniel Irina(chitară) și Rusu Vlad(cajon). Atmosfera a fost la fel de plăcută ca și prima oară. Dintre melodiile cântate, două au fost încărcate și distribuite pe diverse rețele de socializare. Prima piesă, 'Nebun de alb' de la Emeric Imre, a fost încărcată pe canalul celor de la Folk Gear.
Astăzi, am încărcat 'Epilog' de la Vama Veche, pe contul meu personal de YouTube. E o piesă frumoasă, cunoscută pentru toată lumea, care își face mereu loc în playlist-ul din concerte. Vă invit să vă abonați, pentru că voi mai încărca material în viitor.

Țin să le mulțumesc pe această cale emisiunii Folk Gear și magazinului de muzică eXpert Music, pentru invitație, amabilitate și profesionalism.

Folk Gear 2.0

Pe 23 Ianuarie 2016, am concertat alături de Daniel Irina și Rusu Vlad, în Escu Pub. A fost concertul inaugural pentru anul 2016.
Pregătim mai mult material pentru noul an, printre care și clipurile video, care nu au mai fost livrate în 2015.

Concert acustic în Escu Pub

Cu un concert în Escu Pub pe 27 Decembrie, alături de un public frumos, Sebastian Schipor şi Rusu Vlad. Mulţumim Gicu Boboc pentru fotografii!
A fost un mod inedit de a încheia un an presărat cu momente de toate felurile, de la tristeţe şi dezamăgire până la fericire şi extaz. Închin un pahar în cinstea anului care urmează, în speranţa că 2016 va fi mai bun din orice punct de vedere şi cât mai puţin dramatic.

Cum am încheiat anul 2015

Mi-am turnat într-un pahar whiskey, aruncând în scârbă două cuburi de gheață. Până și sunetul aproape inexistent al cuburilor, lovind fundul paharului, m-a deranjat într-un mod absurd. Eram la apogeul irascibilității mele. Răbdarea nu mai îmi era aliat de multă vreme. În față, pe peretele șters și murdar, stătea așezată o oglindă veche, cu margini ruginite și plină de pete multi-colore pe sticlă. Am oftat profund, privindu-mi fața obosită, cu ochii învălmuiți în cearcăne și care usturau dureros la fiecare clipire forțată. Era a nu știu câta întâlnire difuză cu propriul meu chip, într-o tentativă deja eșuată de a înțelege ce mi se întâmplă. Deja-vu.
Imagine preluată de pe Pixabay.
Știam că pastilele sunt așezate undeva în sertarul de jos al noptierei bătrânești, făcută dintr-un lemn putred, pe care mi-am sprijinit mâinile, după ce am lăsat paharul jos. Erau atât de aproape. M-am frământat o perioadă dacă să îl deschid ca să iau câteva în gură, să le înghit și să merg să dorm, deși știam că voi sta cu ochii țintuiți pe tavan încă o noapte, neputincios în fața valurilor de gânduri și regrete neiertătoare. Le-am luat de atâtea ori și totuși nu au avut vreodată efect. Am întredeschis sertarul, privind flaconul portocaliu și prăfuit, mușcând indecis din buze. Ochii îmi sclipeau, arzând a dorință. Salivam pofticios, deși știam că le voi lua degeaba. În cele din urmă, am zis nu răspicat și am izbit sertarul nervos, închizându-l.

Fotografia soției mele - moartă de ani buni - se afla pe aceeași noptieră jegoasă. Era prinsă într-o ramă la fel de ruginită ca și marginile oglinzii și acoperită de o sticlă prăfuită ușor crăpată, însă nu am îndrăznit să o privesc prea mult timp. Fiecare secundă pe care o petreceam privind fotografia, lua mai mult din mine decât aș putea descrie. Nu am îndrăznit niciodată să ridic fotografia și să o privesc îndeaproape. Cel puțin nu de când murise. O parte din mine își dorea din tot dinadinsul să uite complet că am pierdut-o pe veci. Însă asta era imposibil. Cealaltă parte vie, dar în descompunere lentă și sigură, a nimicului pe care îl reprezentam, își dorea din toate răsputerile ca ea să se întoarcă. Dar cu ce rost să-i mai strig numele, când ea era acum surdă și mută, și oricum n-avea cum să mă audă? Liniștea apăsătoare îmi oferea exact răspunsul pe care nu-mi doream să-l aud. Acela că nu avea să se întoarcă. Nicicând, nicicum, niciunde.

Am mai gâfâit încă o dată, sorbind din nou cu amărăciune din pahar, mușcând în același timp ușor agitat din sticla prinsă între dinți. Scrâșnetul a fost la fel de enervant, dar din oarece motiv nu mă puteam opri. Valurile de gânduri din mintea mea îmbibată în alcool se ciocneau fără milă între ele, într-un joc de confuzie jalnic și obositor. Am aruncat o privire scurtă și către jurnalul meu, pătat de cerneală uscată pe copertă. Eram într-un fel scârbit de mine însumi, însă cu o poftă incontrolabilă de scris, dar dintr-o vagă și obșinuită comoditate, nu o făceam. Sătul de analiza constantă și fără rost, m-am întors către pat.

Atunci am văzut-o. Stătea în pragul ușii, cu același zâmbet inocent caracteristic. Am înmărmurit, permițându-i paharului să îmi alunece printre degete. De această dată însă, nu am mai fost deranjat de zgomotul produs în urma spargerii. Acum eu eram surd și mut. Rămășițele sticlei ce tocmai fusese spartă s-au împrăștiat rapid și fără sens pe podea, exact ca și gândurile mele nenorocite. Am acceptat într-o fărâmă de secundă că în sfârșit înnebunisem. Am închis ochii și i-am redeschis rapid, înghițind în sec și cu o dâră de teamă, care îmi creștea alert bătaia inimii. Ea era în același loc, cu aceeași expresie pe chip și parcă mai frumoasă ca oricând, dar fără să zică nimic. Nu îmi venea să cred. Au mai fost episoade scurte în trecut, când am avut impresia că o aud, într-un ecou repetitiv și macabru sau prin murmăritul agitat al mulțimilor în care eram pierdut, dar nu o văzusem niciodată atât de clar, pe cât mi se înfățișa acum.

'Iubito?', am întrebat tremurând, fără a face vreun pas înspre nălucă. Degetele mâinilor mi s-au încleștat instant, iar palma-mi transpira abundent. Am înghițit în sec. Aveam un nod în gât dureros. Nu mai puteam gândi lucid și nici nu știam care ar fi pasul potrivit. Am făcut un gest rapid înspre ea, parcă încercând să o prind.

M-am trezit brusc, în bipăitul afon al ceasului vechi cu alarmă de pe noptieră, care anunța ora 7 dimineața. Pentru prima dată, de când mi-am pierdut soția, am reușit să adorm. Tot pentru prima oară, pastilele și-au făcut efectul. M-am uitat înspre fotografia soției mele și am zâmbit. Pe cât de amar, pe atât de sincer.

Nu știu cum ai făcut-o, dar îți mulțumesc iubito.

Utopie 02

Tânărul era un idiot. Nu din cauza inteligenței, ci din cauza atitudinii. Avea impresia că i se cuvine totul. Se trezea în fiecare dimineață cu gândul că soarele-i răsare din fund și Pământul se învârte doar pentru el. Ignoranța nelimitată de care dădea dovadă, era atât de toxică pentru el, cât și pentru cei din jur. Dar nu părea să-i pese. Nu dădea nici măcar o dâră de impresie că ar vrea să se schimbe.
Fotografie preluată de pe Pixabay.
Trăia o iluzie. Complet nesănătoasă și poluantă pentru cei care interacționau cu el. Pierdut printre gânduri și scenarii care nu aveau să se întâmple niciodată, își pierdea zilele, mimând căutarea unui scop, însă fără vreo direcție concretă. Rutina devenise o obișnuință putredă. Și îl rodea nemilos în interior, însă era prea mândru ca să recunoască. Frustrarea și irascibilitatea fără motiv își făcuseră culcuș rapid în sufletul său. Era slăbit de la alcool și țigări și din cauza nenumăratelor nopți pierdute prin cele mai jegoase baruri sau pe străzile singuratice ale orașului, în compania așa-zișilor săi prieteni.

Și apoi apărea ea. Femeia care îi purta mereu de grijă și singura, de altfel. Care îl aștepta în fiecare noapte să se întoarcă acasă. Nopți care se transformau adesea în dimineți. Dar ea nu putea să se odihnească până nu îl știa în siguranță. Care prin gesturi simple, precum întrebându-l ce face sau rugându-l să se încheie la geacă, îi arăta cât de mult îl iubește. Fix femeia care îl săruta pe obraz înainte să plece la muncă, chit că dimineața era morocănos și nervos, indispus să schițeze măcar un zâmbet pe care i-l cerea cu sinceritate. Neobosita care îi punea mâncare în față, chiar și când era frântă de treburile zilnice prin casă sau din cauza unui serviciu împuțit și distructiv. Milostiva, a cărei țel era să își îngrijească familia și să-i asigure un trai cât se poate de decent, în ciuda împrejurărilor dificile.

Dar tâmpitul era prea orb. Toate aceste lucruri i se păreau obișnuite. Dar și mai grav, i se păreau cuvenite. Se scălda ca un desfrânat într-o baltă a norocului, pe care nu o acceptase niciodată ca fiind nemeritată. Și cu toate acestea, era mereu nemulțumit și totodată rece în vorbă, nervos fără motiv și indiferent față de singura persoană care nu încetase nici măcar pentru o secundă să-l iubească, să-i poarte de grijă sau să-și piardă încrederea că într-o zi îl va vedea realizat și va închide ochii pentru totdeauna împăcată că și-a îndeplinit scopul în viață. Acela de a-l vedea fericit și împăcat.

Zilele decurgeau la fel. Rutina extenuantă îl afunda pe tânăr într-un cerc vicios auto-distructiv. Implozia lui interioară îi rănea pe cei din jur, lăsând în urmă o dâră de aer egoist, greu de suportat. Într-o oarece măsură, conștientiza că acțiunile sale rănesc, dar la fel ca și până atunci, nu făcuse nimic să se schimbe. Femeia stătea cuminte și îl privea, acceptând printre lacrimi cu greu înfrânate că așa este el acum și cu speranța nemuritoare că într-o zi, lucrurile se vor schimba în bine. Îl punea în continuare pe primul loc, în ciuda tuturor celor întâmplate.

Anii au trecut repede. Tâmpitul nu s-a schimbat, doar a îmbătrânit. Viața îi trecuse prin față ca un flash orbitor al unui aparat foto. Era la pensie acum, singur și părăsit de toți, într-o mare de regret, în care înota sufocat ca un astmatic. Simțea într-o oarece măsură că îi vine sfârșitul și că regretul îl va roade încet, dar sigur, până la ultima respirație. La fel ca și-n trecut, simțea că merită, doar că acum contextul era diferit. Chiar merita.

Cu un buchet de flori ofilit în mână, la fel de osândit ca și viața lui lungă, patetică și lipsită de sens, mergea pricăjit pe o cărare pavată prost, ținându-și capul plecat. Frigul de afară îi pătrundea până în oase, trecând cu ușurință de paltonul său vechi, încheiat până în gât. Era pierdut într-o mare de gânduri, care se jucau nestingherite, formând un vârtej în mintea sa încețoșată.

Cu pumnul strâns și încleștat în jurul buchetului, se îndreptă spre o fărâmă de pământ acoperită de buruieni putrede, căzând în genunchi. În fața sa, o bucată de piatră crăpată, pe care era sudată o plăcuță de fier ruginită, afișa un nume șters aproape complet. Îl pufni plânsul și cu fărăma de putere pe care o mai avea, îndreptă mâna spre piatră, încercând să îi mângâie fotografia de lângă plăcuță.

Sleit de puteri, revelația îl lovise din plin. Însă era prea târziu. Femeia cu ochi căprui ca de abanos, cu chip blând și zâmbitor în ciuda durerilor și care era întotdeauna acolo pentru el, se risipise de mult. În timp ce mângâia fotografia, bătrânul își amintea de nenumăratele momente în care a avut ocazia să o ia în brațe și să-i spună ce simte cu adevărat, dar nu a făcut-o din cauza orgoliului nenorocit. Suspină răgușit cuvântul mamă, așezând florile pe pământ. Își înfipse pumnii în pământ, oftând din greu. Acum era singur pentru totdeauna.

Tânărul se trezi brusc. Transpirat și gâfâind cu ardoare, privea în față nedumerit. Totul fusese doar un coșmar. Dar cât de aproape era să devină realitate?

Revelația

Dacă tu ai fi aici, aș tinde să cred că suntem fericiți. Iar tu te-ai rostogoli într-un mod jucăuș printre cearșafuri, în timp ce lumina televizorului va bate asupra ta, creându-ți o siluetă perfectă pe peretele alb imaculat. Umbra ta ondulată ar fi ca o oază de speranță în întuneric. M-aș opri pentru câteva secunde din scris, doar ca să te privesc. M-ai observa și mi-ai zâmbi tentant, ademenindu-mă să mă alătur ție. Și bineînțeles că nu aș rezista. M-aș ridica rapid de pe scaunul de la birou, m-aș îndrepta către pat, te-aș cuprinde și te-aș săruta cu pasiune. De parcă ar fi ultimul sărut. De parcă ar fi dimineață și știu că va trebui să pleci. Ar fi un sărut apos, cu poftă de carne și ușor neconfortabil. Și totuși ar fi atât de plăcut.
Imagine preluată de pe Pixabay.
Se spune că nu există sentiment mai frumos decât dragostea. Personal, cred că nu există sentiment mai frumos decât completarea. Tu să-i umplii spațiile ei goale și să încerci să-i alini durerea adunată-n timp, în timp ce ea te strânge în brațe ca și când nu ar vrea să pleci niciodată. Să-i simți gustul respirației atunci când te mușcă de gât și ea să tresară, în momentul în care o zgârii pe spate. Totul în jur devine irelevant în aceste momente. Nu m-ai întreba de ce țin la tine, fiindcă oricum nu aș ști cum să îți explic ceea ce simt. Ne-am piede printre cearșafuri, iar la final te-aș lua în brațe și te-aș strânge ca niciodată. Până la apariția zorilor de dimineață, nu te-aș lăsa să pleci. Când buzele noastre se ating, atunci definim perfecțiunea din imperfect. Am vorbi toată noaptea despre o mulțime de porcării, am dezbate idei și teorii, ne-am tachina și enerva reciproc, doar ca să fie câte un pic din fiecare.

Nu mi-aș dori nimic mai mult.

Nu există perfecțiune. Nici în relații, nici în oameni, în nici un lucru. Dar există perfecțiune în imperfecțiune, nu? Sau este prea contradictoriu? Se anulează reciproc cele două? Nu știu. Nu am idee. Nu mă interesează. Dar știu că, dacă tu ai fi aici, ai fi perfectul din imperfect pentru mine. Dar nu ești, așa că ce relevanță are ce am scris mai sus?

Perfecțiunea din imperfect

Cu o voce răgușită, dar cu mult entuziasm, am trecut pragul emisiunii Folk Gear, împreună cu Sebastian, undeva pe la începutul lunii Iunie. A fost o vizită scurtă, dar plăcută, iar domnul Dorin Rusu, împreună cu băieții de la Expert Music, au fost gazde prietenoase și ne-au făcut să ne simțim ca acasă. Puțin despre prima mea experiență, la o emisiune TV.
Am cântat patru melodii și deși vocea nu mi-a fost la potențial maxim, nu am putut refuza invitația. Emoțiile și-au făcut și ele simțită prezența, însă au fost de bun augur. Aștept cu nerăbdare să revin într-o altă ediție, cu mai multe melodii și mult mai apt pentru cântat.

Ordinea melodiilor: Coma - Cântă-mi Povestea (5:55) / Roza Vânturilor - Râpa (10:49) / Vama Veche - Epilog (17:08) / Ursul Trubadur - Viață de Vagabond (21:48)

Videoclipul poate fi urmărit integral pe Vimeo.

Cum a fost la Folk Gear?

Imagine preluată de pe Pixabay.
Doar noaptea îți amintește cât de mult doare singurătatea. Doar liniștea ascunde cele mai profunde strigăte de ajutor. Doar bătaia confuză și lină a respirației îți amintește că încă ești viu. Și totuși fără sens. Doar lumina ecranului pe care îl privești te menține treaz. Te simți pierdut printre litere. Ochii îți sunt obosiți, mintea refuză să-ți mai fie alături. O simți încețoșată, acaparată de gânduri cărora oricum nu le vezi rostul. Vederea îți este difuză, distorsionată. Totuși, încerci să tastezi cu atenție, îți alegi cuvintele cu grijă, deși nu vor fi niciodată îndeajuns de potrivite. Întotdeauna va lipsi ceva, ca un abis căruia nu-i vezi sfârșitul, dar totuși insiști în coborâș, în speranța că-i vei da de capăt. Cândva. Dar nu astăzi. Și vei înțelege că tot acest întuneric are sens, iar la capătul prăpastiei sunt așezate răspunsurile pe care ți le-ai dorit dintotdeauna. Ai vrea să scrii în continuare. Dar nu știi ce să alegi dintre valurile de idei care aleargă spumegând către tine. Paradoxal, vrei să te oprești, să te întinzi și să închizi ochii. Să dormi, să uiți și să te trezești într-o utopie. Ironic, în astfel de momente, moartea pare cea mai dulce eliberare.

Oglinda-ntuneric nu îți reflectă adevărata față. Încerci să te observi, dar nu te recunoști. E negru. E sublim. E doar întuneric. Poți să zâmbești, să plângi, să țipi sau să faci orice îți trece prin minte. Să gesticulezi agitat sau pur și simplu să încerci să te vezi, dincolo de vid. Tu ce vezi acum?

Oglindă-n întuneric

Pe 7 Mai 2014 a sosit în casa mea, chitara acustică LÂG Tramontane TL66D (modelul pentru stângaci) despre care nu m-am putut abține să nu scriu un scurt review și să v-o prezint așa cum trebuie. Postarea inițială a fost scrisă pe 14 Septembrie anul trecut și a fost unul dintre primele șabloane create. Astăzi am decis să public acest scurt review, în eventualitatea în care mai există și alți chitariști (stângaci) care vor să se orienteze și spre alte firme mai puțin populare ca și brand, dar care oferă produse de calitate la prețuri rezonabile. Plus că nu există la fel de multe variante ca la cei care cântă pe partea dreaptă.
LÂG Tramontane TL66D
Am achiziționat-o de pe magazinul Senia din București și mă declar mulțumit de calitatea serviciilor primite. În primul rând, băiatul de la suport a fost prompt și politicos când i-am adresat câteva întrebări, iar livrarea a fost rapidă, ajungând a doua zi după ce am dat comanda. Recunosc că am avut câteva emoții în privința transportului, dar chitara a fost împachetată corespunzător și transportată în siguranță – a ajuns în condiții excelente la mine acasă, prin intermediul firmei Fan Courier. Sunt fericit că am reușit să o achiziționez, considerând că nu există foarte multe variante pentru chitariștii stângaci, mai ales atunci când ești în limita unui buget relativ redus.

Provine din Franța și este produsă de către o companie numită LÂG. Ca și caracteristici tehnice, mărimea ei este de 4/4, are 20 de taste și este acustică. Chitara cântărește nici mai mult, nici mai puțin de 3 kilograme, are un design elegant și calitatea sunetului este impresionantă. Fața chitării este făcută din lemn de molid, în timp ce spatele, lateralele și gâtul sunt din lemn de mahon, iar bridge-ul și tastieră sunt din palisandru indonezian. Finisajul este natural, după cum se observă și din imaginea de mai sus.

Chitara are un sunet de calitate înaltă și deși este considerată de tip 'entry-level', din punctul meu de vedere își merită fiecare bănuț. Am înregistrat acordul Am (La Minor) în Adobe Audition 3, ca să vă faceți o idee despre calitatea sunetului. În concluzie, mă declar foarte mulțumit de chitară și în viitor voi lua cu siguranță în considerare firma LÂG.

Calitatea sunetului


Review: LÂG Tramontane TL66D

- Construit cu , folosind Blogger și Gadot. -